Două personalități notorii ale spiritualității românești
- Detalii
- Publicat: Joi, 30 Martie 2017 11:46
- Accesări: 1964
Pe data de 14 martie, Institutul de Filologie a organizat Conferința științifică consacrată omagierii a 110 ani de la nașterea lui Mircea Eliade, scriitor, filozof, istoric al religiilor și publicist și a 130 de ani de la nașterea lui Ion Buzdugan, scriitor, culegător de folclor, publicist, membru și secretar al Sfatului Țării, deputat de Bălți în Parlamentul României în opt legislaturi.
Moderatorul evenimentului, Vasile Bahnaru, dr. hab., director al Institutului de Filologie, a făcut referire la menirea pe care și-a impus-o sieși Mircea Eliade, aceea de a pătrunde în universalitate prin cultură și de a avea multiple preocupări. Astfel încât putem spune cu certitudine că el a fost un reputat filozof și istoric al religiilor, scriitor și publicist. A specificat faptul că dna Nadejda Ivanov, dr. în filologie, este cea mai versată în prezentarea activității pe care a avut-o Mircea Eliade, întrucât a susținut teza de doctor cu titlul Arhetipul animus-anima în proza lui Mircea Eliade și i-a oferit cuvântul pentru a prezenta comunicarea Mircea Eliade – sacrul și misterul existenței umane.
Dna Nadejda Ivanov a menționat faptul că pe plan internațional, savantul Mircea Eliade este recunoscut drept un redutabil istoric al religiilor, ce impune în proza sa, precum și în investigațiile asupra corelației dintre sacru și profan, o „hermeneutică” originală asupra existenței acestor două realități/universuri ontologice.
Mircea Eliade este unul dintre puținii romancieri români preocupat atât de mult de criza omului modern tulburat de sentimentul persistent al nostalgiei originilor. Personajul său masculin nu-și găsește liniștea și plenitudinea între lucrurile concrete și în timpul istoric. De aici și nevoia de evadare din lumea desacralizată și încadrarea sa într-un proces complex de sacralizare.În timpul aflării în India, Mircea Eliade (în anii 1928-1931) a cercetat spiritualitatea hindusă și a elaborat teza de doctor Yoga… Cu acest prilej a descoperit civilizația omului arhaic și a fost profund marcat de realitatea fenomenului religios, tot aici și-a creat propria metodă de cercetare a faptelor religioase, produsă și desfășurată, în primul rând, în interiorul lui.Eliade și-a îndreptat atenția de la cunoașterea obiectivă spre cunoașterea spirituală a individului. Experiența Indiei l-a învățat că descifrând semnificațiile spirituale și morale ale Orientului, realizează, în paralel, o hermeneutică a ființei sale. A fost preocupat în mod special, de înțelegerea ființei umane și raportul ei cu sacrul.
Despre experiența din India și descoperirile sale, Eliade a vorbit în mai multe articole, jurnale, romane. Cele mai importante dintre acestea sunt: Într-o mănăstire din Himalaya (1932), romanul Maitreyi (1933), volumul India (1934), teza de doctor publicată în 1936 Yoga. Eseu asupra originilor mistice și Erotica mistică în Bengal. Studii de indianistică (1929 - 1931). Yoga este experiența elidească care i-a fundamentat și legitimat convingerea că homo religious este o experiență umană fundamentală a sacrului, care poate fi explicată, tradusă Occidentului prin hermeneutică. Romanul Maitreyi i-a oferit o recunoaștere internațională. În roman, Allan este personajul eliadesc ce retrăiește experiența autorului de cunoaștere a Sinelui. În acest ritual al reintegrării contrariilor erosul simbolizează spiritul mistic ce omogenizează principiul feminin și principiul masculin în Unu indivizibil.
De rezultatul cercetărilor lui M. Eliade beneficiază, într-o măsură mai mică sau mai mare, și psihanaliza. Marie-Luise von Franz, psihanalistă jungiană, afirma că studiile de istorie a religiilor contribuie semnificativ la terapia psihanalitică, întrucât lumea arhetipurilor reprezintă structura psihică fundamentală a individului.
Dna Ivanov a făcut referire și la scriitorul Mircea Eliade, a cărui lume imaginară poate fi comparată cu un laborator practic-experimental în care se redescoperă și se adeverește un timp imemorabil, numit timpul mitic. În acest creuzet al creației, personajele sunt modele umane ce suportă schimbări morfologice spirituale cu legături și implicații de scenarii inițiatice. În interiorul lumii ficționale pot fi regăsite salturi imprevizibile de la realitate la fantastic și mitic, de la cotidian la magic și invers. Spațiul profan, în opera literară, reprezintă mereu un receptacul al hierofaniei, care impune o transgresare a manifestărilor sacrului venite din interiorul ființei. Drumul spre Centru reprezintă un complex de valori interdependente, condiționându-se și relevându-se reciproc. Misterul și fantasticul constituie o formă a gândirii și a limbajului personajului eliadesc.
Dl Vasile Bahnaru a amintit câteva momente din biografia lui Mircea Eliade, care a fost un mare naționalist, dar și unul din teoreticienii Gărzii de Fier, a fost elevul lui Nae Ionescu. Eliade a făcut și închisoare în 1940. A fost numit atașat de presă la Londra, unde ambasador era Lucian Blaga. Odată cu începerea războiului, ambasada se retrage la Lisabona, de aici vin romanele lui despre generali portughezi.
Academicianul Mihai Cimpoi a specificat că în perioada sovietică studiile lui Mircea Eliade au fost interzise, s-a găsit totuși o modalitate de editare a cărțiilor sale, una apărând cu titlul Cosmosul și istoria, dovadă că și rușii îl considerau un mare istoric la religiilor. După James George Frazer, el a fost receptat în întreaga lume ca fiind cel mai mare istoric al credințelor și religiilor. Proza lui Eliade cu elemente de anticipație este foarte apreciată în Japonia, dovadă sunt traducerile masive făcute de Sumia Haruia. Studiile lui Mircea Eliade despre Eminescu sunt fundamentale, unul dintre acestea a fost scris când se afla în perioada diplomatică în Portugalia și se referă la influența romantismului universal asupra operei lui Mihai Eminescu. Concluzia la care ajunge Mircea Eliade este că nu există influențe, ci numai locuri comune. De asemenea a specificat că o ediție a poeziilor lui Eminescu absolut rarisimă apărută la Freiburg în formă de broșură (20-30 de poezii, editată pentru românii emigranți) are o prefață semnată de Mircea Eliade. Tot Mircea Eliade l-a recomandat pe Vl. Cavarnali la Premiul Fundației Regale Carol I pentru poeții needitați pe care l-a obținut, iar după aceea Eugen Ionescu a condamnat dur decernarea lui. Tot Mircea Eliade a scris și despre cartea Rosei del Conte Eminescu sau despre absolut.
Dl Vasile Bahnaru a precizat că Ion Buzdugan este o personalitate marcantă nu numai pentru Basarabia, ci și pentru întreg spațiul românesc. Acum în toamnă se împlinesc 100 de ani de la înființarea Sfatului Țării. A specificat că Ion Buzdugan a fost scriitor, culegător de folclor, membru al Parlamentului României, care a avut mult de suferit după anii ʼ44, iar la editura Știința au apărut două volume consacrate lui Ion Buzdugan care au fost îngrijite de Mihai Papuc.
Mihai Cimpoi a atras atenția celor din sală cu o fotografie din tinerețe a lui Ion Buzdugan făcută de Zeletin care a fost expusă publicului în ultimii ani.
Dl. Mihai Papuc a prezentat comunicarea Detalii la portretul scriitorului și luptătorului pentru cauza națională Ion Buzdugan și a menționat că cinstirea memoriei acestei personalități la Academie este, în opinia sa, un act justițiar din câteva motive: timp de peste 50 de ani numele și opera lui au fost ignorate, fiind catalogat chiar „trădător de țară”, în al doilea rând el s-a bucurat de înalta apreciere a Academiei Române, obținând premiul „Heliade Rădulescu” la secțiunea literară, despre acest fapt dl Papuc a aflat personal ca urmare a documentării în arhive. Enciclopediile literare oferă informații succinte despre Ion Buzdugan, cele mai relevante sunt Dicționarul literaturii române (ultima ediție), Istoria deschisă a literaturii române a lui Mihai Cimpoi, Dicționarul etnologilor de Iordan Datcu și cam atât. Fiind conștient că în spatele acestor informații scurte se acunde o biografie mult mai activă, Mihai Papuc a căutat cu multă răbdare în amintirile despre Ion Buzdugan din arhive. S-a documentat în fondul de manuscrise din Arhiva Academiei Române de la București, întrucât câteva din manuscrisele lui Ion Buzdugan se păstrează acolo și a întocmit o cronologie a vieții pe care a încercat să o expună publicului din sală.
Ion Buzdugan se naște la 9 martie în 1887 în familia Ecaterinei și a lui Alexandru Buzdâga din comuna Brânzenii vechi sau Brânzenii Stroești (Edineț). Tatăl era răzeș originar dintr-o familie de la Buzdugani, de unde i se trage și numele. Întrucât atunci Basarabia se afla sub stăpânire rusească, pruncul a fost înregistrat cu numele Ivan Alexandrovici Buzdâga. Părinții au adus pe lume 10 copii, 7 fete (Veronica, Magdalena, Olga, Mariana, Valentina, Eleonora răsfățată Lorica, Eudochia răsfățată Dosica), alți doi frați au murit de mici copii. În 1907 Ion Buzdugan este numit judecător la Judecătoria Ocolul nr. 1 urban din Bălți. Paralel cu activitatea sa din Justiție, inimosul patriot a îndeplinit și sarcina de efor al școlii din Bălți. În această calitate desfășura o activitate importantă, care a fost întâmpinată cu multă simpatie de societatea locală. Astfel, el reușește să constituie prima grupare naționalistă de la Bălți, reunind cei mai conștienți moldoveni: învățătorul Profirie Fală de la Fălești, moșierul Dimitrie Vrabie (tatăl poetei Olga Vrabie), Nicolae Constantin Stamati, preotul Gheorghian (Florești), preotul Marinescu, învățătorul Ion Buzdugan de la Chișcăreni, studentul Simion Murafa, notarul public Soroceanu ș. a. Ei au deschis o Bibliotecă Orășenească declarată ruso-evreiască, dar care avea și cărți românești (cărți de istorie, literatură și știință, reviste Viața românescă (Iași), Albina, Familia românească (Budapesta) Convorbiri literare, ziarele Universul, Adevărul, Voința națională ș. a.). Secția era frecventată cu regularitate de Anton Crihan, Ion Cărăuș, Dimitrie Dron, Ion Buzdugan, Vasile Țanțu, viitori deputați în Sfatul Țării pentru cauza națională de la 1918.
Alt detaliu important ține de luna mai 1912 când autoritățile țariste ale Basarabiei au organizat o sărbătoare cu ocazia centenarului de la anexarea Basarabiei. Aceasta a fost marcată cu mult fast într-un spirit rusesc belicos. Refugiații, lingușitorii, întrăinații au inventat fantoma separatismului moldovenesc, preamărind răpirea Basarabiei și calificând-o ca o fericire pentru poporul ei. Dar sărbătoarea avea loc fără participarea intelectualității românești, care era fățiș ostilă de răpirea din 1812. Ideea națională începuse să prindă rărădăcini trainice după revoluția de la 1905. Ion Buzdugan a îmbrăcat o haină de doliu purtând o cocardă cernită, au urmat anchetările și demisia lui din magistratură. Atmosfera acelei zile este evocată de Ion Buzdugan în niște pagini de mai târziu: „Ne adunasem la Chișinău o mână de luptători pentru drepturile neamului. Administrația țaristă luase măsuri pentru a aduce în capitala provinciei câți mai mulți țărni de prin toate părțile Basarabiei ,ca să ilustreze popularitatea de care, vezi Doamne, s-ar fi bucurat sărbătoarea centenarului odioasei răpiri. Cu toate că poliția țaristă și-a folosit toată perspicacitatea și brutalitatea pentru a aduna țărani români la Chișinău, aceștia au rezistat tacit presiunilor și erau într-un număr foarte redus 200-300. În ciuda faptului că li se asigurase o călătorie gratuită cu trenul în ziua sărbătorii, pe străzile capitalei basarabene nu se vedeau decât 200-300 de țărani risipiți și aceștia în grupuri de câte 2-3 oameni în frunte cu primarul, secretari și alți slujbași ai administrației rusești. Discutam aprinși cu toții actul nedrept al răpirii Basarabiei de către țarul Alexandru (…) ei lansaseră ideea falsă precum că Basarabia a fost luată de ruși de la turci și nu de la Moldova, așa că cei care trebuiau să o revendice nu erau românii, ci turcii. Toți cei de față discutau ce-ar fi fost de făcut în situația gravă în care se afla Țara. Ni se frângeau inimile de chin și durere în fața plănuitei sărbători, care odată și încă odată, de marea nelegiuire săvârșită pe scump pământul Moldovei. Tulburați în adânca lor mâhnire, tineri și bătrâni propuneau diferite soluții pentru realizarea unui protest cât mai eficace din partea românilor moldoveni, ca să turnăm și noi în paharul cu nectar al sărbătorii măcar o lacrimă otrăvită din durerea noastră. Unii propuneau să tipărim în Cuvânt moldovenesc articolul de foc al lui Simion Murafa Istoricul răpirii Basarabiei, alții să scoatem revista în gros chemar de doliu. Un funcționar modest la înfățișare, dar dârz și radical în păreri, Gheorghe Stârcea îndemna să meargă câțiva din noi în suburbia Buiucani a Chișinăului să adune acolo pe țărani și să pornească purtând steaguri tricolore pe străzile Chișinăului strigând: „Jos țariștii!”, „Sus poporul moldovenesc!” și „Libertate Basarabiei!”. Putea aceasta să fie o manifestare importantă, o împotrivire energică al cărei ecou să se ducă în toată lumea, chit că noi vom înfunda temnițele Siberiei”.
Dl. Mihai Papuc a făcut referire și la perioada primului război mondial care a marcat viața lui Ion Buzdugan. Fiind înrolat în armata rusă și trimis pe frontul din Moldova, Ion Buzdugan îl cunoaște pe Nicolae Iorga atunci când se decide să îi facă o vizită la Iași. Marele istoric, N. Iorga, va nota în O viață de om așa cum a fost următoarele detalii despre această vizită neașteptată: „Odată ușa casei mele a fost dată violent în lături și a apărut un ostaș în lungă mantie cenușie fără să zică „Bună ziua!”. Am crezută că vine să mă execute, lucru posibil pe vremea aceea. S-a aruncat pe canapeaua din antreu și a început a-mi pune în cea mai bună românească atâtea întrebări, și de așa natură și așa de repede, încât mi-a fost imposibil să îl urmăresc. După ce această furie de curiozitate s-a cheltuit și m-am simțit viu, i-ar pe dânsul l-am văzut potolit, am putut afla că el e poetul Nică Românaș din vechea revistă cu chirilice de la Chișinău. Îl cheamă Buzdugan și a venit pur și simplu să mă vadă și să vrobim literatură. Am ieșit cu acel Buzdugan pe stradă și m-a anunțată fără niciun fel de rezervă ce se va întâmpla cu oastea în care era cuprins”. Dar nu pur și simplu să-l vadă și să vorbească literatură a venit Ion Buzdugan la Nicolae Iorga. Tânărul ofițer rus cunoștea detalii despre planul sinistru al comandamentului rus. Deși erau aliații României, în iureșul revoluției rușii puneau la cale prin intermediul Sovietului de la Socola care era un centru al agitațiilor de natură bolșevică, să cucerească garnizoana românească, să-l asasineze pe regele Ferdinant și să instaureze o Republică Comunistă. Ion Buzdugan s-a grăbit să-l informeze pe Nicolae Iorga, care avea relații la palat și care prin relațiile și autoritatea sa a ferit familia regală de lovitura unui complot bolșevic. Despre aceste lucruri Nicolae Iorga vorbește mai larg în memoriile sale.
Alt detaliu din viața lui Ion Buzdugan (prezentat de Mihai Papuc) e legat de numele lui Camil Pestrescu. După absolvirea Facultății de Litere și Filosofie, Camil Petrescu pleacă voluntar pe front, dar în scurt timp e rănit (1916). Ion Buzdugan îl salvează de la moarte, scoțându-l de sub o movilă de pământ creată după explozia unui obuz. Din acest moment cei doi devin prieteni intimi. În urma acestei întâmplări de pe front, scriitorul Camil Petrescu s-a ales cu un defect auditiv, fiindu-i afectat pe viață timpanul unei urechi la care purta o proteză discretă.
Aflându-se pe frontul român în calitate de sublocotenent și fiind intendent pe lângă statul major I. Buzdugan are posibilitatea să-i cunoască pe Alexandru Vlahuță, Octavian Goga (pentru poezia căruia nutrea sentimente deosebite), Alexandru Vlahuță, Mihail Sadoveanu, Nichifor Crainic ș. a.
În 1917 Ion Buzdugan împreună cu Simion Murafa contribuie la aducerea unei tipografii cu litere latine în Basarabia. Procurarea și transportarea ei de la Iași la Chișinău a fost făcută prin concursul nemijlocit al lui Mihail Sadoveanu.Tipografia a asigurat apariția uniei părți din ziarele naționale și mai ales a broșurilor de educație națională, precum și să stopeze, într-o oarecare măsură, propaganda rusească. Ion Buzdugan descrie acest fapt într-un articol despre Murafa și într-o evocare a personalității lui Mihail Sadoveanu. Este cunoscut că în 1918 Ion Buzdugan a cititit Declarația de Unire în calitate de Secretar General al Sfatului Țării. În 1921 devine membru al Societății Scriitorilor Români, în 1922 la București îi apare cartea de poezii Miresme din stepă care se bucură de atenția unor prestigioase nume ale criticii literare românești precum E. Lovinescu, Ș. Cioculescu, Vl. Streinu, P. Șeicaru, Perpessicius, N. Iorga. O prefață care trebuia să însoțească această carte s-a pierdut în redacție, Ion Buzdugan dădea vina pe criticul Mihail Dragomirescu.
În 1922-1923 Ion Buzdugan frecventează Cenaclul Zburătorul patronat de Eugen Lovinescu, numele lui Buzdugan fiind trecut în caietul-agendă în lista de nume familiare cenaclului.
În 1924 activează în calitate de deputat în Parlamentul României. Apariția statului bolșevic în 1924 și evoluțiile acestuia au constituit un subict mult discutat în Adunarea Deputaților de la București. Deputații țărăniști basarabeni Daniil Ciugureanu, P. Halippa, I. Buzdugan criticau politica externă a României reproșându-i guvernului lipsa unei politici care să protejeze România de o posibilă agresiune sovietică. Cunoscând bine realitățile din Rusia sovietică, aceștia percepeau statul vecin drept un pericol iminent căruia România nu era pregătită să-I facă față. Hotărârile Congreselor internaționale al III-lea de la Moskova, care nu erau altceva decât o continuare a Revoluției bolșevice puneau în pericol atât regimul politic din România cât și existența Statului Național Român. Din păcate aceste avertizări în Parlamentul României, nu erau luate în considerație, ba chiar erau criticate, iar deputații basarabeni erau declarați nostalgici după țarism.
În corespondența lui Liviu Rebreanu numele lui Ion Buzdugan e amintit în 1924, când aceștia au lucrat la scenariul unui film. Spiritul permanent efervescent al lui Buzdugan din Parlamentul României este evocat într-o tabletă a lui N. Iorga publicată în Universul literar din 1926 intitulată Suflet basarabean în care vorbește despre scriitorii basarabeni Iorgu Tudor, Alexei Mateevici și Ion Buzdugan: „Uitați-vă la Buzduganul nostru ale cărui intervenții parlamentare sincere și curajoase sunt așa de puțin gustate de o majoritate în care nu e unul să se creadă mai hâtru decât altul. L-am văzut toți la Iași și tot pe vremea aceea 1916, îmbrăcat ca muscalul cu manta lungă de șiac și cu șapcă năvălind la mine în casă de eram sigur că a venit să mă omoare, ca să îmi spună două lucruri că tovarășii vor merge cu nemții, și nu l-am crezut, dar era devărat, și că el vrea să cumpere cărți românești (…) și n-a trecut mult până ce să mă încredințez că fierbe ceva sub această față bună de copil doritor de a ști lucruri nouă, multe, solide și românești”, la sfârșitul acestei tablete N. Iorga face o constatare surprinzătoare prin profunzimea și sinceritatea ei: „ei toți aduc împreună cu fulgerătoare icoane neașteptate cuvinte, vechi, locale, rare, create îndrăzneț cum n-am gândi noi că se poate, dar care se prind, ritmuri ciudate, frânte, greșite adesea, alintă gânduri și simțuri care ies în vileag cum vor ele, nepăsătoare și uneori strașnic de frumoase. Din această pătură geologică a românismului răsar vietăți literare care pe plaiurile noastre au fost demult stârpite de golatele criticii, istoriei și teoriei, sistemului de învățătura al școlilor înalte, de călătoriile în străinătate, de gluma înveninată a cafenelei. Am crezut că în Basarabia luăm un pământ bun și un număr de oameni credincioși și supuși, complectarea propriei noastre ființe morale și elemente esențiale de înnoire pentru sufletul românesc”.
În 1940 la 15 aprilie la Bălți în sala teatrului „Scala” are loc o șezătoare literară cu participarea unei echipe de scriitori, membri ai Societății Scriitorilor Români profesor Herescu (președintele Societății Scriitorilor Români), Basarabescu, Eugen Boureanu, Ion Buzdugan, Ion Minulescu, Virgil Carianopol, Octav Desila, Nicolae Dunăreanu, George Gregorian și Dimitrie Iov. După tragicul 28 iunie se retrage la București fiind adăpostit de familia generalului Traian Timuș.
Destinul lui Ion Buzdugan de după anii 1944 este sărac în informații, atunci vine la putere Regimul Democrației Populare. O conjunctură politică aberantă, care catalogase numele Basarabia și pe cei proveniți din această provincie în rândul elementelor interzise. Din anul 1946 până în 1951 își trăiește viața în mare taină, ascuns de ochii lumii, amenințat de persecuțiile staliniste. În orice moment ar fi putut repeta destinul lui Pan Halippa, care după 2 ani de detenție în închisoarea din Sighet era trimis în Siberia ca trădător al Țării Sovietice.
De teama persecuțiilor declanșate de noul regim era mereu în căutarea de noi locuri de adăpost pe care le găsea cu greu, s-a ascuns prin podurile chiliilor episcopești ale mănăstirilor din Balj, Obreja, Tăuni (jud. Alba), la Târgu-Mureș, la Bujoreni. Despre acești ani relatează bunul său prieten scriitorul Const. Dada Zeletin (pseudonim a lui Constantin Dimoftache) care spune că Ion Buzdugan își lăsase barbă, purta țoale și umba cu traista în băț, asemenea călugărilor călători de odinioară. Avea parte doar de o vizită pe an a surorilor sale Mariana și Valentina care mai erau în viață. În 1957 nu putea să publice nimic în presa literară (deși trecuse valul mare al persecuțiilor), nici o publicație literară nu se încumeta să publice ceva din creațiile sale, totuși în revista Steaua nr. 15 (1957) de la Cluj încalcă interdicția de a pomeni ceva de Basarabia și publică traducerea poeziei Ovidiu de Aleksandr Pușkin. Redactoul revistei basarabeanul Anatol E. Bakonsky face acest gest impresionat de biografia bătrânului Ion Buzdugan pe care i-a povestit-o Constantin Dada Zeletin. Era un nobil act de solidaritate basarabeană, cu atât mai prețios cu cât numele colegului său mai vârstnic era prohibit.
Dl Mihai Papuc a menționat de asemenea prietenia intimă a lui I. Buzdugan cu Perpessicius care începuse în 1926, cel din urmă a publicat traducerile din creațiile poeților ruși în revista Universul literar (unde era redactor-șef). Ion Buzdugan a tradus din creațiile lui A. S. Pușkin, Valeri Briusov, Aleksandr Blok, Konstantin Balmont. Perpessicius a scris câteva cronici la cărțile lui Ion Buzdugan și a dat dovadă astfel de prețuirea autentică a creației poetice a prietenului basarabean.
În 1966 la 6-7 ianuarie Ion Buzdugan este grav bolnav internat în spitalul Filantropia din București. A fost vizitat zilnic de către prietenul său Zeletin. La 27 ianuarie se stinge din viață. A fost înmormântat la cimitirul Belu din București, la parcela scriitorilor nr. 114. Mihai Papuc a precizat că detalii ample despre această înhumare se găsesc în dosarele securității, de unde a aflat că securitatea a supravegheat atent toate acțiunile basarabenilor cu ocazia unor comemorări sau ceremonii funebre. La înmormântarea lui I. Buzdugan a vorbit P. Halippa, Gherman Pântea, preotul Vasile Țepordei la care I. Buzdugan se spovăduia la o biserică din București.
În 1967 la 29 aprilie exact la trei luni din ziua în care au avut loc funeraliile, la Edutura pentru Literatură din București este semnată bun de tipar macheta cărții lui A. Pușkin Evghenii Oneghin în românește de Ion Buzdugan cu o prefață de Perpessicius. Colecția Biblioteca pentru toți era un vis împlinit cu multă întârziere de care nu a avut parte să se bucure în timpul vieții. Mihai Papuc a specificat că sărbătorirea acestor nume din Basarabia interbelică ne pune în fața unor probleme serioase. Cum valorificăm noi creația acestor personalități literare? Aproape că n-o valorificăm. În ultimul timp editura Știința a făcut câteva eforturi, dar solicită în continuare colaborări. Le-a solicitat și cercetătorilor de la Institutul de Filologie, astfel a fost tipărit vol. depre Magda Isanos îngrijit de Aliona Grati, va apărea o colecție din A. Robot îngrijită de N. Corcinschi. Dl Mihai Papuc a precizat câteva nume de scriitori care interesează editura Știința și anume M. Kogălniceanu, Al. Donici, Șt. Ciobanu ș. a. dar și altele care pot fi propuse editurii.
Dl. Mihai Cimpoi a menționat că prefața semnată de N. Iorga în 1920 și care urma să apară în cartea lui I. Buzdugan Miresme din stepă (1922), a fost multă vreme pierdută, dar s-a găsit în final la o tipografie din Bârlad. S-a speculat multă vreme ca ea a fost sustrasă de Mihai Dragomirescu. Mihai Papuc i-a pus la dispoziție dlui M. Cimpoi această prefață căreia dumnealui i-a dat citire, nu înainte de a preciza că prezentul text este scurt, interesant, surprinde esența operei lui I. Buzdugan: „Cartea, dumitale, dragă domnule Buzdugan, aduce o mireasmă, uneori tare, câteodată foarte dulce de poezie nouă culeasă de pe câmpii unde orașele nu și-au lăsat acele petice de tipărituri și picioare de pui fript care se numesc literatură modernă.
Îmi amintesc de ostașul basarabean răsărit deodată în casa mea pentru a mă întreba câte drumuri duc la cartea neamului nostru. Așa de reprede a ieșit din el un om capabil de a îmbogăți scrisul nostru, într-un ceas bun. Fie-ți venirea între aceia cari, cunoscând tot ce a dat sufletul național până acum au datoria de a dăugi tot ce poate da în vremea lor pământul pe care i-a născut și tălmăcirea pe care ei înșiși sunt în stare de a o da acestui glas imens și vag al naturii mute și al mulțimilor ce voiesc. (Căci măcar azi, N, Iorga 1920). S-a păstrat și textul lui Const. Dada Zeletin (numele adevărat fiind Dimoflache) referitor la prefața: „Încredințez această prefață la volumul Miresme din stepă tânărului și distinsului prietenului meu și confrate întru mânuirea cuvântului românesc” (16 sept. 1956).
La finele acestei conferințe dl Mihai Cimpoi i-a mulțumit dlui Vasile Bahnaru pentru această inspirată ideea de a sărbători viața și activitatea unui moldovean de dincolo (M. Eliade) și un moldovean de aici (I. Buzdugan).
Dr. Olesea Gîrlea, Institutul de Filologie al AȘM
